Adopția unui câine este o provocare și o responsabilitate foarte mare. Dacă vrei să dobândești un prieten pe toată viața, dar ai dubii, citește istoriile Adoptaților.
Mai jos găsești prima istorie a lui Zuzi - trimisă de Silvia
Povestea mea începe destul de trist. În anul 2015 a decedat patrupedul meu iubit. Avea 14 ani. Era o încrucișare dintre teckel și corcitură. L-am primit de la tata când aveam vreo 9 ani și a devenit imediat un membru al familiei noastre. Când a decedat, nimeni din noi nu se putea împăca cu ideea. În casă era pustiu și trist. Nimic nu mai era la fel ca înainte. Când ne întorceam acasă, deschideam cu lacrimi în ochi ușa, căci știam că nu ne mai așteaptă codița jucăușă și boticul vesel. Atunci tata m-a întrebat dacă nu vreau să schimb disperarea mea pe dragoste pentru un alt câine.
În primul moment m-am supărat pe el că a îndrăznit în genere să se gândească la un alt animal, căci locul din inima mea era deja ocupat. După câteva zile mi-am mai revenit și am început să mă gândesc la propunerea tatei. M-am gândit că nu mai pot să-i întorc viața câinișorului meu, dar aș putea să-i ofer o casă iubitoare altuia care are nevoie.
Opțiunea de a merge la azilul de câini nu intra în joc. Îmi era frică să nu mi se rupă și mai tare inima când o să văd toți acei câinișori care așteaptă o casă. Am căutat deci adăposturi pe internet, mă uitam la poze și anunțuri, până am dat de un micuț care trebuia să nimerească pe mâini bune. Am sunat la numărul din anunț, neștiind deloc despre tema pseudo-crescătoriilor. Mi s-a spus că pot să iau câinele, dar trebuie să achit pentru costurile suportate de proprietari pe vaccinare, deparazitare și hrană. Aceste costuri nu ajungeau nici la 400 de zloți. Așa că n-am stat pe gânduri nicio clipă, căci oricum ar fi trebui să-i fac aceste proceduri puiuțului.
Am plătit, am luat ghemotocul de blană, iar abia după au început problemele. Abia acasă am observat că puiul de câine era plin de purici, slăbit și nu putea să meargă. Câteva clipe mai târziu a început vomitatul, diareea și o slăbiciune considerabilă. Puii trebuie să aibă multă energie, să fie activi, să dea din codița lor mică, dar acesta...doar dormea. L-am dus la veterinar în aceeași zi. Acolo am aflat că de fapt puiul nu era nici vaccinat, nici deparazitat, iar pe lângă asta era înfometat și problemele cu mersul erau din cauza cuștii înguste în care a fost ținut. Pentru mine toate astea sunau a crimă. Eram disperată și nu îmi venea să cred că aceeași oameni care voiau să dea puii în mâini bune, s-au comportat cu ei monstruos. Din păcate nici numărul din anunț și nici anunțul în sine nu mai erau active.
După o săptămână puiuțul a murit. N-o să descriu prin ce am trecut în acele clipe, pentru că nu există cuvinte pentru asta. Dar nu am putut să lăs așa lucrurile. Am raportat cazul la poliție. Am încercat să acționez și pe cont propiu. S-au întâmplat foarte multe, dar asta-i altă poveste lungă. Într-un final, eu eram cea care trebuia amendată pentru că achiziționarea de animale din crescătorie neuatorizată este ilegală. Atunci am aflat ce este pseudo-crescătoria. Ascultând toate acele lucruri oribile, eram devastată și nu mă îngrijora amenda, ci ceea de ce sunt în stare oamenii pentru bani. M-am mirat că nu auzisem de un așa tip de comerț până atunci. Dacă aș fi știut despre asta, niciodată nu aș fi contribuit financiar la o „activitate" atât de oribilă. Cazul a fost închis. După cum susținea mai târziu poliția, vânzătorul a fost verificat și câinii nu erau în pericol, erau vaccinați și ar fi dormit „sub plăpumioară”. După așa experiențe, mi-am pierdut orice speranță că viața mea mai poate fi plină de bucurie alături de un patruped.
Într-una din zile, am văzut o postare pe fb distribuită de un coleg. Era despre niște pui de câine care au fost abandonați într-o cutie la poarta adăpostului. În fotografie erau cinci perechi de ochi triști. Dar când m-am uitat la unul dintre puiuții crem, inima mi-a bătut din nou ca pe vremuri. Am contactat azilul. Am fost informată că puii trebuie să fie în următoarele zile sub îngrijirea medicului veterinar, iar apoi vor fi dați spre adopție. Am așteptat atât cât a fost nevoie. Cu fiecare zi ce trecea, nu mai puteam de nerăbdare să îmbrățișez acel ghemotoc catifelat. După aproximativ o săptămână, pe pagina azilului a apărut informația că puii sunt sănătoși, vaccinați, deparazitați și gata pentru adopție. Am sunat, am trecut un scurt interviu despre condițiile pe care le pot asigura câinișorului și despre motivația de a adopta și am primit câteva sfaturi despre adopție.
Am mers la azil în aceeași zi. Doamna care era acolo mi-a explicat cum funcționează, ce este interzis și ce este absolut obligatoriu. Îndeplineam toate condițiile, noul membru al familiei avea să trăiască cu noi în casă, altă opțiune nici nu vedeam. Am semnat contractul de adopție și am promis că voi trimite poze și informații despre cum Zuzi a noastră (așa i-am pus numele) crește. Chiar din prima zi de când am luat-o de la azil, am îndrăgit-o din toată inima. Era așa de veselă, nu tânjea după frații ei, nu era fricoasă, dădea din codiță și eu în sfârșit mi-am redobândit fericirea. Astăzi Zuzi este deja domnișoară, cea mai dulce și deșteaptă ființă pe care o știu. Adopția ei a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o. În august se împlinesc 2 ani de când este cu noi. Are atâta dragoste de oferit pentru fiecare, atâta energie să se joace toată ziua și pot să spun cu mândrie că este cel mai grozav câine de sub soare!
Povestea lui Zuzi este una dintre cele premiate în cadrul concursului nostru de FB: „Istorii de adopție”.
Felicitări!
